Ne-am întalnit într-o zi de februarie 2006, pe o ambarcaţiune veche, cu istorie zbuciumată, ancorată în zona centrală a oraşului, unde studenţii români stăteau la pahare calde de vorbă şi muzică bună. Câteva săptămâni mai tarziu dansam timid la o petrecere românească.

Primăvara strasbourgheză, cu magnoliile ei înflorite, cu explozia de lumină, culoare şi timp perfect, ne-a găsit mână în mână. Şi a început « vremea ambroziei şi a pledoariilor ».

Curând, am părăsit amândoi oraşul cu magnolii, parcuri, piste ciclabile, campus studenţesc, cafele lungi băute de la automat dimineaţa, înainte de cursuri, unul de dragul celuilalt.

O bucată de timp eram pasionaţi de mersul trenurilor, am îndurat frig şi căldură sufocantă, am încercat să ne obisnuim cu despărţirile matinale din Gara de Nord sau Craiova. Şi pentru că nu am reuşit, într-o bună zi am invadat capitala cu valize colorate, obiceiuri olteneşti, cărţi multe, muzică romantică, poftă de prăjituri cu ciocolată şi drag de viaţa în doi. Pisicuţele şi propunerea de a-i fi mireasă au venit la scurtă vreme.

Într-o superbă zi de toamnă am poposit sub zidurile Cetăţii Sibiului. Fără să se dezică de pasiunile lui, cu o introducere legată de bătălia lui Iancu de Hunedoara din acele locuri, fără să se aşeze în genunchi, fără trandafiri sau declaraţii, doar cu un « vreau să împărtăşesc cu tine tot, toata viaţa », mi-a pus pe deget un ineluş adorabil. Printre lacrimi, frunze de toamnă, felinare şi atmosferă de ev mediu, după atâtea alegeri separate, am ales să împărtăşim TOT. Deşi în toate anotimpurile s-a întâmplat câte ceva important pentru noi, ne-am hotărât să ne întoarcem la Primăvară. Şi Primăvara binecuvântării noastre s-a împlinit pe 7 mai 2011.

În zorii zilei, când am plecat de la restaurant, nu mai ploua, imi tineam rochita şi voalul să nu intre în băltoacele ploii din seara de 7 mai 2011, aveam un aranjament floral în braţe, o punguţă de cadouri, ne ţineam de mână, în drum spre maşină şi ne-am dat seama că, practic, era un fel de final aşteptat. Am început singuri, am terminat singuri. Eram noi doi, o geană de soare chinuit de nori, băltoacele, mirosul florilor, verighetele ca simbol al binecuvântării şi, final firesc, mulţi, mulţi ani fericiţi inainte.

10 la suta este ceea ce ni se intampla, iar 90% este ce facem noi cu ceea ce ni se intampla…

De multe ori am acuzat anturajul pentru ceea ce sunt

Isaia 26:3

Oamenii care nu isi cunosc scopurile incearca sa faca prea multe – si asta da nastere la stres, oboseala si conflicte.

VIata condusa de scopuri te duce la un stil de viata mai simplu si la un program de lucru mai sanatos !

Si tot citind despre meditatiile Yoga si puterile pe care le putem descoperi in noi insine, meskin m-am gandit ca as pute afolosi meditatiile dar cu un scop personal si extrem de lumesc – slabitul ! Nu sufeream ideea de a sta pur si simplu fara a face nimic! am ajuns sa nu gandesc nimic altceva decat cum as putea lucra si fara acest lucru parca as fi o renegata, o intrusa sociala ce traieste copiospe spatel altora! MIntea mereu ma acuza in orice mica pauza impusa uneori de sotul meu. Cand ma keama undefa, mintea mea se panikeaza, striga, da din pumni, ameninta, scuipa bate din picioare si suiera nervos scotand fum pe nari ca sicum mi se cere sa comit o crima! si intr-adevar, are dreptate, omor spiritul meu calaret pe situatie, mereu dornic de a avea dreptate, mereu sa fie cu capul deasupra! ca si astazi cand veneam de la lucru in tren, cu spatele inainte, vedeam toata privelistea ce o lasa acesta in spate. M-am bucurat ca pot in tacere