Ganduri de zi de nastere June 12, 2010

Inca nu stiu ce ma indispune cel mai mult, faptul ca intru intr-o amortire placuta, intr-o apatie duuulce care imi invaluieste simturile ignorand orice picatura a ploii ce imi ingheta pielea, sau frica constientizarii ca starea in care ma aflu nu este una sanatoasa si ca ii ranesc pe cei din jurul meu. De mine, nu, bineinteles ca nu imi pasa. Am mai spus ca amortirea este dulce ca un sarut din care nu ai mai vrea sa scapi, kiar daca intelgi ca nu ai aer sa respiri, iar ameteala iti fura orice incercarea de a lupta, impingandu-te spre ceva ce deja te atrage ca o forta magnetica. Graviatia normala a lucrurilor trebuie sa continuie. Insa miscarea pare oarecum banala, lipsita de intensitate, chiar enervanta! Lupa se duce in interiorul sufeltului meu – intelg batalia, constientizez riscul, dar imi este greusa ma implic. Firea ranjeste disperata pentru a ma atrage de partea ei. Oare de ar trebui eu mereu sa simt acelasi gust amar de agonie? Agonia cochetarii cu ceva ce nu ar trebui sa imi produce nimic altceva decat repulsie! De=odata ploaia nu mie se mai pare rece, ci brus inteleg ca vremea urata (de nici cainele sa nu-l scoti din casa) imi este loiala. Este unica care imi intelge starea, imi este armonioasa. Indiferenta ei sticloasa imi alina propria-mi apatie si simt ca un aliat in atitdinea funebra. O iubesc pentru ca nu are nevoie sa se prefaca in vreme buna. Nu e obligata sa posteze un zambet de soare ca obligatie, ci poate plange linistita, cuminte astfel alungand toti drumetii pentru a se bucura de sigurata, liniste iar cei care raman in mod cert sunt in aceeasi gama acompaniind ploaia …